Am ascultat ieri o melodie interesantă. Și mi-a rămas în minte asta : “E scris în stele rolul meu să fiu femeie”. Un manifest puternic despre ceea ce înseamnă cu adevărat să fii femeie în societatea de azi.
Dar să fii femeie nu înseamnă să accepți violența ca pe un destin inevitabil. Nu înseamnă să îți asumi că suferința face parte din ADN-ul feminin. Să fii femeie înseamnă să îți revendici dreptul la respect, la voce, la alegeri libere. Înseamnă să refuzi să fii redusă la stereotipuri și să îți definești propriul rol – nu să ți-l lași impus de o societate care te vede ca pe un obiect de posedat.
Rolul de femeie nu este scris în stele ca pe o condamnare, ci ca pe o putere de a schimba lumea. Pentru că femeile puternice nu se nasc din suferință – se nasc din curajul de a spune “nu” și din dreptul de a spune “da” doar atunci când vor cu adevărat.
Violența nu intră în viața unei femei cu un pumn. Nu lovește din prima. Nu țipă. Nu trimite direct la spital. De cele mai multe ori, începe tăcut. Cu o privire care îngheață. Cu un „nu te mai îmbrăca așa” spus zâmbind. Cu o glumă aruncată într-o seară despre „femeia care trebuie să-și cunoască locul”.
Apoi apar limitele – unde are voie să meargă, cu cine, cât timp. Telefonul devine controlabil, prietenii devin „periculoși”, familia devine prea băgăreață. Se strânge cercul, se stinge vocea. Urmează manipularea, amenințările, frica.
Și într-o zi, brusc, liniștea se sparge: o palmă. Sau un pumn în perete, doar cât să știe cine deține controlul. Nu pentru că a făcut ceva greșit. Ci pentru că el poate.
Acesta e începutul coșmarului pentru zeci de mii de femei în România. Un coșmar care nu se trăiește doar în liniștea apăsătoare a unei sufragerii – ci și în statistici, în rapoarte oficiale, în știrile de la ora cinci.
În 2025, realitatea este mai crudă. Doar în primele luni ale anului, s-au înregistrat 25 de cazuri de femicid. Alte zeci de mii de femei – fiecare cu o viață, un nume, un copil poate – trăiesc zilnic abuzuri din partea partenerilor. Unele reușesc să fugă. Altele nu mai apucă.
Ce ar trebui să fie un cămin devine în multe cazuri o celulă, uneori, o ultimă oprire. Într-o țară europeană, în anul 2025, femeile continuă să fie ucise de bărbații care susțin că le „iubesc”. Și nu vorbim de excepții. Vorbim de un sistem care a eșuat. Iar asta ne privește pe toți.
Legea există. Dar e suficient?
România are, din 2003, o lege specială pentru prevenirea și combaterea violenței domestice: Legea nr. 217. Este un pas important. Prevede ordine de protecție, adăposturi pentru victime, sancțiuni pentru agresori. În teorie, oferă un cadru legal decent pentru a proteja victimele.
În practică, însă, hârtia nu ține loc de siguranță. Ordinele de protecție sunt încălcate fără teamă. Ele sunt instrumente juridice importante, dar nu suficiente atunci când sistemul de aplicare a legii nu funcționează eficient, când urmărirea nu este luată în serios, când semnalele de alarmă sunt ignorate.
Adăposturile sunt puține și subfinanțate. Plângerile sunt clasate. Polițiștii încă întreabă: „Dar ce i-ai făcut de l-ai provocat?” Iar în cele mai multe cazuri, femeile sunt ucise de agresori cu tot cu aceste ordine de protecție emise.
Ce face Justiția când o femeie e agresată?
Teoretic, ar trebui să o protejeze. Practic, închide ochii. Știm cu toții: Justiția e „oarbă”. Dar nu e vorba doar de simboluri. Cei care o aplică transformă suferința într-un dosar, iar agresorii ies din săli de judecată cu pedepse mici, uneori doar cu suspendare. Ca și cum ar fi lipsit o oră de la muncă, nu ca și cum ar fi distrus o viață.
Și ce învață femeia din asta?
Că nu e crezută. Că nu e apărată. Că, de multe ori, hârtiile care ar trebui să o protejeze sunt doar atât – hârtii. Iar agresorii știu asta. Și se întorc. Mai furioși. Și mai convinși că pot face orice, fără consecințe.
Educație, educație, educație
Pentru a schimba cu adevărat această realitate, trebuie să începem de la rădăcină: educația. Trebuie să ne creștem băieții să înțeleagă că fetele și femeile sunt ființe umane cu drepturi egale, nu obiecte de posedat sau controlat. Trebuie să le explicăm că puterea nu se măsoară în capacitatea de a intimida sau a domina, ci în capacitatea de a respecta și a proteja.
În același timp, trebuie să ne educăm fetele să știe că merită respect, că iubirea adevărată nu vine cu condiții de supunere, că nu trebuie să accepte violența emoțională sau fizică sub pretextul că “așa arată dragostea”. O relație sănătoasă se construiește pe respect reciproc, comunicare și sprijin mutual, nu pe frică și control.
Mitul normalizării
Prea mult timp am acceptat ca normală ideea că locul femeii este “la cratiță”, că ea trebuie să fie supusă, că bărbatul este capul familiei în sensul cel mai toxic al cuvântului. Aceste mentalități învechite hrănesc violența domestică, creând un mediu în care agresorul se simte îndreptățit să-și impună voința prin forță.
Femeile sunt mult mai mult. Ele sunt medici, ingineri, artiste, antreprenoare, mame care jonglează cu responsabilități multiple. Au dreptul la cariere împlinite, la vise realizate, la o viață în care să nu se teamă să vorbească, să gândească diferit sau să spună “nu”.
Pedofilia nu este iubire
O problemă aparte de violență domestică și extrem de gravă este normalizarea relațiilor între bărbați maturi și minore. Să fim foarte clari: o relație între un bărbat major și o minoră nu este o poveste de dragoste romantică. Este pedofilie. Punct. Nu există justificare pentru astfel de relații, indiferent de “maturitatea” presupuse a minorei sau de “iubirea sinceră” pretinsă de agresor.
Minorii nu au capacitatea emoțională și psihologică de a consimți într-o relație cu un adult. Diferența de putere este prea mare, iar consecințele asupra dezvoltării psihice a copilului sunt devastatoare.
Știați că 3 din 4 cazuri de acte sexuale cu victime copii sunt judecate în instanțele românești ca fapte consimțite?
Judecătoria Târgu Bujor, județul Galați, 2016: Un bărbat primește trei ani de închisoare pentru act sexual cu un minor. Copila avea doar 11 ani, agresorul era un membru al familiei extinse.
Judecătoria Ploiești, 2016: Un bărbat de 53 de ani este condamnat la cinci ani de închisoare pentru act sexual cu un minor. Victima era o fetiță de 12 ani.
Judecătoria Constanța, începutul anului 2017: Un medic homeopat, acuzat inițial de viol asupra a două minore de 11 și 13 ani, vede acuzația transformată în act sexual cu un minor.
Judecătoria Târgu Jiu, 2018: Un individ trimis în instanță pentru viol în formă continuată este în final condamnat la trei ani pentru act sexual cu un minor. În același an, tot la Târgu Jiu, un profesor de 34 de ani care a abuzat o elevă de 12 ani primește aceeași clasificare legală: act sexual cu un minor.
Numeroase alte procese similare, care privesc agresiuni sexuale asupra copiilor, se derulează chiar în acest moment prin tribunalele românești cu această încadrare juridică: act sexual cu un minor.
În majoritatea acestor situații, sistemul judiciar român acceptă ideea că victime de 7, 9, 11 sau 13 ani au fost capabile să-și exprime acordul pentru relații sexuale cu agresorul. Fără dovezi fizice clare de rezistență din partea victimei, magistrații adoptă adesea o interpretare legală bazată pe presupunerea că a existat o formă de înțelegere între victimă și agresor.
Aceste cazuri nu sunt simple statistici juridice – sunt copii cărora li s-a furat nevinovăția și cărora sistemul le refuză mai apoi și dreptatea. Fiecare dosar cu “act sexual cu un minor” în loc de “viol” reprezintă o victimă căreia i se spune că și-a dorit propria traumă.
Pentru ea, pentru tine, pentru toate
Dacă o femeie recunoaște în aceste povești părți din viața sa, să știe că nu este singură. Dacă partenerul o controlează, o amenință, o izolează de prieteni și familie, o face să se simtă neputincioasă sau fără valoare – aceasta nu este iubire. Este violență.
Fiecare femeie are dreptul la o viață decentă. Are dreptul să fie fericită. Are dreptul să spună “nu” fără să se teamă de consecințe. Are dreptul să aibă opinii proprii, prieteni proprii, vise proprii. Nimeni – nici măcar partenerul ei – nu este stăpân asupra ființei sale.
Căutarea ajutorului nu este o slăbiciune. Este un act de curaj. Există organizații care o pot sprijini, oameni care o vor crede, profesioniști care știu cum să o ajute să iasă din spirala violenței.
De la spectatori la apărători: schimbarea începe cu noi
Violența domestică nu este o problemă privată, ci o problemă socială care ne afectează pe toți. Când normalizăm comportamentele agresive, când facem glume despre “bărbații care își țin femeile în frâu”, când spunem că “și-a căutat-o” despre o victimă, contribuim la perpetuarea acestei tragedii.
Avem responsabilitatea să vorbim despre aceste subiecte, să educăm copiii noștri în spiritul respectului și egalității, să nu închidem ochii când vedem semne de violență în jurul nostru. Avem responsabilitatea să susținem victimele, să le credem când au curajul să vorbească, să nu le judecăm pentru alegerile pe care le fac în încercarea de a supraviețui.
Lumea pe care o lăsăm în urmă copiilor noștri
Schimbarea este posibilă, dar necesită efortul nostru comun. Necesită legi mai bine aplicate, sisteme de protecție mai eficiente, educație pentru a preveni violența înainte ca aceasta să se manifeste. Necesită o schimbare de mentalitate la nivel social, care să pună victima în centrul atenției, nu agresorul.
Fiecare femeie merită să trăiască fără frică. Fiecare copil merită să crească într-un mediu sigur, unde violența nu este normală. Fiecare familie merită să fie construită pe dragoste adevărată, nu pe control și frică.
Să ne oprim din normalizat suferința și să începem să normalizăm fericirea. Pentru că asta merită fiecare femeie – să fie fericită, nu doar să supraviețuiască.
