Când vorbim despre drepturile copilului, uităm adesea că ele nu sunt doar un set de prevederi legale, ci fundația pe care se construiește viitorul unei societăți. Copilăria este perioada în care se formează valorile, înțelegerea binelui și răului, respectul pentru ceilalți și pentru reguli. Este momentul în care se pun bazele conștiinței civice, ale empatiei și ale responsabilității.
Copilăria nu este doar o etapă fragilă din viața unui om, ci temelia pe care se clădește tot ceea ce el va deveni. Fără acces real la educație, la sănătate, la siguranță și la sprijin, un copil nu va ști ce înseamnă drepturile – și cu atât mai puțin obligațiile. Nu va învăța să respecte reguli, să se implice, să protejeze sau să construiască. Și atunci, cum ne putem aștepta ca societatea de mâine să fie echitabilă și responsabilă, dacă astăzi îi negăm copiilor exact instrumentele de care au nevoie pentru a o modela?
România are încă mult de recuperat în ceea ce privește protecția copilăriei. Iar ce urmează nu sunt doar statistici, ci realități care ne privesc pe toți.
Pentru mulți copii din România însă, copilăria nu înseamnă joacă și siguranță, ci foame, frică și lipsuri. În spatele cifrelor reci stau povești reale, ale unor copii care adorm flămânzi, care abandonează școala pentru că nu-și permit ghiozdanul sau naveta, care sunt abuzați chiar de cei care ar trebui să-i protejeze.
România se află printre primele locuri în Uniunea Europeană la mortalitate infantilă, iar una dintre cele mai dureroase realități este că peste 150.000 de copii merg seara la culcare flamanzi. (studiu Salvați Copii)
Aproape un sfert trăiesc în condiții de sărăcie extremă. Educația nu este nici ea un drept garantat – zeci de mii de copii părăsesc școala anual, iar cei cu dizabilități sunt adesea respinși sau ignorați de sistem.
Violența face parte din viața cotidiană a multor copii – acasă, la școală, pe internet. Mai mult de jumătate dintre victimele traficului de persoane sunt minori, exploatați sexual sau puși să muncească în condiții inumane.
Aceste realitati despre respectarea drepturilor copilului în România ar trebui sa fie un un semnal de alarmă: lipsa accesului la sănătate, educație și protecție afectează nu doar prezentul copiilor, ci și viitorul nostru ca societate. Copilăria trebuie protejată, nu compromisă.
În România avem Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Această lege nu ar trebui sa fie doar o lectură obligatorie pentru juriști sau specialiști în asistență socială. Ci să fie o radiografie clară a modului în care statul și societatea se angajează să creeze un mediu sigur, echitabil și sănătos pentru toți copiii, indiferent de contextul în care s-au născut.
Legea nr. 272/2004 ar trebui să reprezinte un cadru legislativ esențial în România, dedicat garantării drepturilor fundamentale ale copiilor și asigurării unui mediu sigur pentru dezvoltarea acestora.
Realitatea este că protecția socială a copiilor în România se confruntă cu provocări semnificative, iar eficiența sa variază considerabil între mediul urban și cel rural.
În zonele rurale, aproape jumătate dintre copii trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială. De asemenea, 41,5% dintre copiii din mediul rural trăiesc în familii cu venituri insuficiente, iar 13% dintre aceștia provin din gospodării cu un nivel scăzut de educație al adulților.
Accesul la servicii de asistență socială este limitat, cu doar 32% dintre gospodăriile rurale având un serviciu public acreditat. Lipsa personalului specializat și infrastructura deficitară contribuie la ineficiența sistemului
În orașele mari, riscul de sărăcie și excluziune socială este mai scăzut, dar rămâne semnificativ, afectând 18,5% dintre copii. Abandonul școlar rămâne o problemă majoră, cu aproape 1 din 4 tineri din zonele rurale părăsind școala înainte de a termina liceul.
Legea privind protecția copilului garantează drepturi fundamentale precum accesul la educație, sănătate, identitate și protecție împotriva oricărei forme de abuz, neglijare, exploatare sau discriminare, indiferent de statutul social, etnie sau religie. Statul are obligația de a interveni activ în situațiile de risc și de a asigura, prin măsuri concrete și resurse alocate, un mediu sigur și echitabil pentru dezvoltarea fiecărui copil.
Dar oare este asa?
Statul protejeaza drepturile copiilor?
Realitatea din teren contrazice orice discurs oficial. În loc să fie o prezență activă și vizibilă în viața fiecărui copil vulnerabil, protecția socială în România e, de cele mai multe ori, o instituție fantomă – invocată în teorie, dar absentă în practică. Un sistem care ar trebui să vegheze asupra celor mai fragili membri ai societății funcționează, în cel mai bun caz, pe avarie. În cel mai rău, nu funcționează deloc.
România este încă țara în care se fac copii „pentru alocație”. Țara în care unii părinți își văd propriii copii ca pe surse de venit, nu ca pe ființe pe care trebuie să le protejeze, să le iubească și să le crească în siguranță. Abuzul – fizic, emoțional, sexual – e prezent, tăcut și, adesea, ignorat. Iar cei care ar trebui să intervină în timp util ajung, dacă ajung, doar după ce răul a fost deja făcut.
Suntem pe primele locuri în Europa la numărul de mame minore. Da, în 2025, copiii devin părinți. Nu pentru că „așa au ales”, ci pentru că educația sexuală încă este tabu. Prea pudici. Prea preocupați de ce „se spune” decât de ce se întâmplă în realitate. Copiii noștri nu știu cum să-și protejeze corpul și nu înțeleg consecințele unor decizii pe care nici nu ar trebui să fie nevoiți să le ia la acea vârstă.
Accesul la sănătate este, pentru mulți copii din medii vulnerabile, un privilegiu inaccesibil. Nu sunt văzuți. Nu sunt monitorizați. Nu există un sistem real de prevenție sau de intervenție.
Știm cu toții că în cazurile cu adevărat critice – cum sunt bolile grave, cum este cancerul, de exemplu – statul ridică din umeri. Nu poate, nu știe, nu are. Singura șansă la viață a multor copii bolnavi este mila publică, strânsă în campanii organizate de ONG-uri, în care se cer bani pentru a le cumpăra zile. Trimiteri în străinătate, tratamente de ultimă generație, medicamente vitale – toate sunt posibile doar dacă societatea civilă se mobilizează, nu statul.
Asta nu este o normalitate. E un eșec de sistem. Unul care ne costă, nu doar financiar, ci moral și uman.
România, în ciuda statutului său european, continuă să funcționeze în multe privințe ca o țară din lumea a treia – una care încasează taxe și impozite, dar oferă prea puțin în schimb. Mai ales celor care nu pot protesta, nu pot vota și nu pot cere nimic: copiii.
Putem avea cele mai frumoase legi din lume. Putem scrie tratate, putem ratifica convenții internaționale, putem afirma solemn că „protejăm copilul”. Dar toate acestea nu salvează vieți dacă rămân doar pe hârtie.
O lege care nu se aplică nu e o lege. E o promisiune încălcată. Și în cazul copiilor, fiecare promisiune încălcată poate însemna o copilărie furată, o viață compromisă, o societate mai săracă – nu doar material, ci uman.
România are nevoie urgentă de un sistem real, funcțional, în care copilul nu e doar o categorie în statistici, ci o prioritate în politici publice. Un sistem care să înceapă cu prevenția, să continue cu intervenția, și să nu uite niciodată de recuperare.
Avem nevoie ca sănătatea copiilor să nu mai depindă de donații. Ca educația să nu fie un lux. Ca fiecare copil, indiferent de mediul în care se naște, să aibă șansa la demnitate, protecție și viitor.
Pentru că, da, copiii sunt viitorul acestei țări. Dar mai întâi trebuie să-i tratăm ca pe prezentul ei. Cu responsabilitate, cu respect și cu acțiuni care să însemne mai mult decât cuvinte frumoase într-un document oficial.
