FĂ CE TREBUIE SIMȚI
Trăim într-o lume în care mintea fuge înaintea pașilor noștri. Aleargă printre amintiri în care nu ne mai regăsim și printre temeri care nici măcar nu s-au întâmplat. Ne trezim obosiți fără să fi făcut nimic, doar pentru că am purtat în noi greutatea unor gânduri care nu ne aparțin pe deplin.
Și totuși, viața nu se întâmplă acolo unde ne rătăcește mintea.
Viața se întâmplă aici — în respirația pe care o uităm, în lumina care ne cade pe mână, în lucrurile mărunte care încearcă, zi după zi, să ne aducă înapoi în prezent. Pentru că prezentul nu fuge nicăieri. Noi suntem cei care pierdem drumul spre el.
Când ne agățăm cu disperare de fiecare greșeală, de fiecare cuvânt dur sau fiecare frică, sufletul se strânge. Se umple de prea mult, atât de mult încât orice pas pare o povară.
Există o frumusețe tainică în a lăsa lucrurile să respire.
Suntem, într-adevăr, ființe ciudate. Ne aprindem cu ușurință pentru lucruri mărunte — o cafea prea rece, un drum prea lent, un obstacol banal. Ne consumăm furia pe detalii lipsite de importanță, în timp ce marile adevăruri ale vieții trec pe lângă noi aproape nevăzute: anii care se scurg, visurile abandonate, cina la care nu mai ajungem, vacanța pe care o tot amânăm..
Poate că facem asta pentru că este mai ușor să ne enervăm pe un tren întârziat decât să recunoaștem că nu ne dorim cu adevărat să fim în acel tren, că ne îndreptăm spre o destinație care nu a fost niciodată a noastră.
Adevărul, oricât de dureros ar fi, este că mulți dintre noi își risipesc energia luptând cu zgomotul superficial al vieții doar pentru a evita liniștea în care ar trebui să-și audă sufletul. Zgomotul acesta devine o formă de protecție, și ne apără de revelația incomodă că poate nu suntem pe drumul cel bun, că poate întreaga hartă a existenței noastre trebuie reașezată.
Iar pacea aceea mult așteptată nu vine atunci când lumea din jur se aliniază perfect. Aceasta nu este pace, ci doar o încercare disperată de a controla totul. Adevărata liniște se naște abia în mijlocul incertitudinii, atunci când învățăm să rămânem întregi chiar dacă viața ne mișcă sub pași.
De cele mai multe ori căutăm „de ce-ul” ca pe o revelație fulgerătoare, așteptând o clipă de grație care să lumineze drumul. Însă scopul nu apare într-un moment spectaculos. El crește încet, în acțiunile mici pe care le tot amânăm: gesturi simple, sincere, lucruri care ne dau energie fără să ceară explicații. Scopul nu este un strigăt. Se întărește pe măsură ce avem curajul să facem ceea ce simțim că este adevărat.
Dacă astăzi nu știm de ce am pornit pe acest drum, nu înseamnă că ne-am pierdut direcția, ci doar că nu am făcut încă acel mic pas care să ne aducă aminte. Scopul nostru nu s-a rătăcit — ne așteaptă, nemișcat, undeva înainte, până vom avea curajul să mergem spre el.
Adevărata transformare începe atunci când încetăm să ne războim cu fleacurile și lăsăm lucrurile cu adevărat valoroase să ni se întâmple.
Pentru că, în final, liniștea adevărată, scopul și viața, în general, se nasc întotdeauna din mersul hotărât spre ceea ce ne aprinde sufletul — chiar dacă pașii sunt mici, nesiguri și uneori timizi.
Așa că fă ce simți că trebuie!
