Trăim vremuri în care binele personal a fost urcat pe un piedestal, deasupra oricărei realități care nu ne servește direct. O cumpărăm cu tăceri, cu priviri întoarse în altă parte, cu acel „nu e treaba mea” rostit în gând. Ne-am obișnuit să trăim în bula noastră, să ne protejăm de realitatea care doare, de nedreptatea care nu ne atinge direct. Dar ce fel de societate construim când fiecare dintre noi alege să nu vadă?
Când a fost ultima dată când ai spus ‘nu e treaba mea’? Și ce s-ar fi întâmplat dacă era?
Eu cred că drepturile de care ne bucurăm astăzi nu sunt un cadou. Sunt o cucerire. O promisiune între cetățean și stat — o înțelegere care trebuie apărată, cerută, revendicată. Nu doar pentru noi, ci și pentru cei care nu au voce, pentru cei care nu știu că pot cere, pentru cei care au fost învățați că trebuie să tacă.
Pentru că, nu-i așa, am fost învățați că cea mai bună cale e cea a tăcerii, că noi suntem “prea mici să putem schimba ceva“.
Vouă vă pasă când cineva este tratat incorect? Fie că este vorba despre o instituție care uită că servește cetățeanul. Sau când un copil nu are acces la educație, când o femeie este discriminată, când un bătrân este ignorat? Ne pasă chiar și atunci când nu ne afectează direct?
Sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem fiecare dintre noi mai devreme sau mai târziu, pentru că, într-o zi, s-ar putea să fim una dintre acele persoane afectate.
Aceste vremuri în care trăim fac cuvintele să-și piardă greutatea. Respectul, transparența, legea — toate sunt invocate, dar rareori trăite. Și totuși, dacă vrem o societate care să ne reprezinte cu adevărat, trebuie să începem cu noi înșine.
Să cerem respect, da — dar să nu uităm să-l oferim. Nu doar în gesturi formale, ci în felul în care privim lumea, în felul în care ascultăm, în felul în care răspundem. Să cerem transparență, dar să fim și asumați. Să nu ne ascundem după tăceri convenabile sau după „nu e treaba mea”. Să cerem aplicarea legii, dar să o respectăm chiar și atunci când nimeni nu ne vede.
Drepturile noastre nu trebuie să rămână doar promisiuni frumoase în paginile unei constituții. Ele trebuie să fie realități trăite, zi de zi, în fiecare interacțiune, în fiecare decizie, în fiecare alegere. Să le cerem nu cu agresivitate, ci cu fermitate. Cu luciditate. Cu demnitate.
Pentru că a fi cetățean nu înseamnă doar a locui într-un spațiu geografic. Înseamnă a fi prezent. A fi implicat. A fi vocea care spune „ajunge”, mâna care semnează o petiție, pasul care merge la vot, ochiul care vede și nu tace. Înseamnă să fim acel „altcineva” pe care îl așteptăm mereu să facă ceva.
Implicarea nu este un lux. Este o datorie. Nu putem construi o societate dreaptă doar din legi bine scrise. Avem nevoie de oameni care cred în principii, care nu acceptă „merge și așa”. De oameni care înțeleg că fiecare nedreptate tolerată devine precedent. Și că fiecare precedent devine normă.
Responsabilitatea vine la pachet cu drepturile. Nu putem cere fără să oferim. Nu putem pretinde fără să participăm. Nu putem cere dreptate fără să fim dispuși să o apărăm, chiar și atunci când e incomod. Chiar și atunci când ne costă.
Cel mai bun exemplu la care mă gândesc acum – nu ne putem aștepta ca medicii să ne trateze uman și normal dacă mergem cu ideea de a oferi atenții în schimbul actului medical. Nu putem aștepta ca normalitatea să apară de undeva dacă noi continuăm să “slăvim orice act normal” ca fiind ceva spectaculos.
Cred cu tărie că indiferența nu mai este o opțiune. Comoditatea nu mai este un refugiu. Tăcerea nu mai este o scuză. E timpul să fim prezenți. Să fim implicați. Să fim cetățeni în sensul deplin al cuvântului — nu doar beneficiari ai unui sistem, ci constructori ai lui. Fiecare gest, fiecare alegere, fiecare cuvânt rostit sau scris contează.
Pentru că, în cele din urmă, o societate dreaptă nu se construiește cu vorbe, ci cu oameni care aleg să le transforme în fapte.
